upon wishing and waiting
pentru că trec printr-o perioadă de autonegare [care, prin definiţie înseamnă că respir mai puţin şi mai calm, folosesc mult mai puţine cuvinte şi devin puţin mai invizibilă decât de obicei], iar tratamentul [care include îmbrăţişări lungi şi strânse, ciocolată şi cantităţi mari de aer curat şi frunze de toamnă] nu e aplicat aşa cum trebuie deocamdată, o să mă limitez la a posta câteva rânduri care m-au făcut să zâmbesc [la fel de calm] luate de aici
Ceea ce simţim cu toţii este simplul fapt că a fi om înseamnă a fi înlăuntrul unei poveşti. Povestea este locul geometric afectiv în care umanitatea noastră ia naştere, înfloreşte şi radiază.
Oamenii din afară poveştilor îmbătrânesc mai repede, zâmbesc mai rar şi sunt trişti mai des.
Cei care îmbătrânesc prea repede sunt cei care au luat în braţe concluziile pe care ceilalţi le-au pus în ei, .
Cei care îmbătrânesc prea repede sunt aceia care şi-au uitat propriile întrebări.
…şi o poezie [tot de Iulian Tănase] al cărui blog cu aromă de cafea şi dimineţi luminoase a făcut multe ore să se scurgă în afară timpului.
Cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu vii la mine în fiecare noapte
despici uşor fereastra în două şi intri, şi ieşi, şi intri
şi te uiţi, şi mă uiţi şi iar te uiţi cum te visez şi te văd
cum tai în două fereastra şi intri, şi ieşi, şi te uiţi, şi mă uiţi
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu ţi-ai făcut din ubicuitate un tandru obicei
şi eşti peste tot şi eu sînt pe niciunde
cînd tu îmi invadezi conştiinţa cu subconştientul tău
şi îmi intri sub piele epilindu-mi venele prin interior
şi te plimbi cu gondole tăcute pe arterele mele şi îmi tulburi sîngele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd tu înalţi castele de nisip din mîinile mele
şi circuli fără bilet pe toate liniile palmelor mele
cum aş putea, oare, să te uit
cînd în fiecare dimineaţă cînd mă bărbieresc
tu eşti acolo, mă aştepţi şi îmi dai bună dimineaţă! din oglindă
cum aş putea, oare, să te uit?!
